Sensul MORȚII inevitabile

fetita…cît sunt de minuscule problemele din viața noastră și ce abordări greșite fac ca ea să pară complicată… Probleme care nu există, disperări trecătoare, shopping-uri, clubbing-uri, droguri, corupție economică, business, nervozitate, ură, războaie reci, discriminări, conflicte familiale, gelozie, crize financiare – o trecerea ireversibilă a timpului, pierdere irecuperabilă a unui timp prețios, defapt.

Astăzi: impersionată de Angelus Moldova. Impresionată nu pentru că am descoperit o realitate despre care nu știam, ci pentru că am înțeles că realitatea asta este nu mult mai reală decît am putea să ne închipuim. (Fundație Medico-Socială de crearea a unui nou sistem de ajutor, oferit gratuit, pacienţilor incurabili de cancer în stadiul avansat al bolii în staţionar şi la domiciliu şi rudelor acestora prin crearea serviciului Hospice în Republica Moldova. Scopurile; oferirea îngrijirii paliative pacienţilor oncologici incurabili şi familiilor lor, inclusiv controlul durerii şi al altor simptome specifice; suportul psihologic, emoţional şi spiritual, inclusiv serviciile de susţinere psihologică a rudelor acestora pînă şi după pierderea celui apropiat).


După ce, Victoria, care lucrează la acest ONG, mi-a povestit despre dorința unei fetițe bolnave de cancer, am făcut o comparație cu aspirațiile de zi cu zi ale oamenilor sănătoși… Ce-și doresc oamenii sănătoși… Nu cred că este cineva care pur și simplu își dorește să-i crească înapoi părul pentru ca să poată purta cosițe ca toți copiii… Cît de crud.

Defapt, e vorba despre cel mai simplu lucru și cea mai simplă explicație… Oamenii obișnuiți, sănătoși își doresc să se deosebească de ceilalți semeni din societate, iar cei bolnavi își doresc să fie prin nimic deosebiți de semenii săi, să ducă o viață absolut obișnuită, să iubească, să primească dragoste… Să aibă acces la cele mai elementare lucruri. Cît este de cruny să realizezi că toți din jurul tău încearcă să-ți confere condiții decente pentru ca să-ți gonească frica durerii și a morții, ultimele zile…

Aș înnebuni. Eu aș înnebuni dacă nu aș putea să schimb nimic… Din cauza că m-aș simți neputincioasă, fără putere…

Mă tem să mă gîndesc cum se simte un copil mic care cunoaște că nu mai are de trăit decît cîteva săptămîni, zile, avînd durere incontrolabilă, dar dorință mare, totuși, de a avea posibilitatea a se trezi măcar încă o dimineața, să-și vadă apropiații măcar încă o zi…

Primul mini-roman pe care eu l-am scris descrie povestea de dragoste a unui cuplu pe care îl desparte decesul domnișoarei, bolnave de cancer… Acum mă tem să recitesc acele rînduri, pentru că le-aș aborda altfel. Mă tem că am avut dreptate și că undeva această poveste a avut loc real sau are loc… sau o să aibă loc.

Cît e de ADEVĂRATĂ lumea asta! Și cît ar fi de inutilă dacă nimeni nu ar vedea nici un sens în moartea inevitabilă și nu ar exista oameni care pur și simplu să spună: ”…îmi pasă…”.

Advertisements

One comment

  1. o cunosc pe Victoritza..shi vad atata ravna in ea zi de zi..
    slava Domnului, sunt inca oameni care vad durerea celor mai slabi ca ei..dar cu parere de rau in Moldova destul de des mai intilneshti nepasare..sper ca in viitorul FOARTE apropiat sa fie schimbari in gandirea tinerilor de azi..

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: