Tema Dragostei în literatura română

Mai jos postez o lucrare de curs scrisă de mine încă în clasa a XII-a. Revenind acasă, am descoperit că o bună parte din CD-urile cu informaţie: nu mai sunt de citit. Aşa că, ştiind că internetul e cel mai bun păstrător de informaţie includ pe blog analizele literare, pe unde bune, pe unde de îmbunătăţit, dar în original, scrise prin… 2006 sau 2007. M-aş bucura dacă i-ar fi de folos pentru inspiraţie vreunui licean cu profesoară de limbă şi literatură română la fel de exigentă şi extraordinară cum a fost profesoara mea, dna Grubîi Larisa Dmitrievna!

Tema Dragostei în literatura română

“Iubim să fim îndrăgostiţi, acesta este adevărul…” spunea W.M.Thackeray. Şi, într-adevăr, pasiunea omului căreia i se dedică pentru toată viaţa, pentru care luptă şi, în fine, care îi provoacă cea mai mare suferinţă şi cea mai mare plăcere este cea a iubirii – sentiment unic… Din cele mai străvechi timpuri, dragostea a fost proslăvită sau condamnată de către poeţi, scriitori sau cîntăreţi. Ea reprezintă sentimentul divin ce te poate ridica în al nouălea cer sau te poate condamna la suferinţe în al nouălea iad…

Fiecare creator are viziunea sa asupra ei şi o vede în felul său. Putem afirma că dragostea este unul dintre sentimentele de frunte ale tradiţionalismului românesc ce şi-a luat suflare din mitul fundamental “Soarele şi Luna”, care la rîndul său, cu siguranţă, a fost inspirat din mitul universal al omenirii: “Biblia”, unde în Epistola I către Corinteni a Sfîntului Apostol Pavel, capitolul 13, versetele 4-8, scrie: “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă. Nu se umflă de mîndrie. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.”

 

Primele schiţe ale acestei teme majore le depistăm încă în literatura populară a creaţiei române, unde are loc triumful prin doine, în care dragostea este împletită cu tainicul şi itraductibilul simţ al dorului:

Să ştii, dulce bădişor

Cît mă lupt eu cu-al tău dor!

Nu sunt sufleţele-n sat

Cîte lacrimi am vărsat…”

 

Dacă ne referim la dragoste în perioada marilor clasici şi pîna la ora actuală, e evidentă egalitatea pe care o pun scriitorii, poeţii între iubire şi femeie… Viziunea diferită a marilor personalităţi literare asupra temei date sugerează şi imensitatea pe care ea o poate lua nu numai în viaţa artiştilor, ci şi în existenţa fiecăruia… Pentru Luceafărul poeziei noastre naţionale, ajuns apreciat şi la nivel universal, iubirea, în prim-plan fiind de pasiune şi tragică, e egalată nu doar cu femeia, ci şi cu suferinţa, ceea ce sugerează persistarea ipostazei eului eminescian ca fiind – îndrăgostitul-suferindul:

 

“Te duci, şi ani de suferinţă

N’or să te vază ochi-mi trişti,

Înamoraţi de-a ta fiinţă,

De cum zîmbeşti, de cum te mişti.”

(“Te duci”). Cu toate că geniul eminescian e înamorat de femeie, ea nu e decît o fiinţă pur pămîntească, cu rădăcini în pămînt, nu în ceruri, ea fiind:

-“chip de lut” (“Luceafărul”);

-“suferinţă, tu, dureros de dulce” (“Odă”);

-“marmură caldă” (“Venere si Madona”);

-“copilă cu lungi plete” (“Sonet”);

-“ţărînă frumoasă şi moartă” (“Mortua est!”);

-“clară ca o roză” (“Noaptea…”);

-“mititica” (“Floare albastră”);

-“azi le semeni tuturor” (“Pe lînga plopii fără soţ…”);

singura salvare pentru eu fiind evadarea în vis, trăsătură a romantismului. Aceasta salvare fiind iluzia în care femeia e un înger, o fiinţă ruptă de legea pămîntului, capabilă a tămădui sufletul eului, bolnav de starea de descurajare:

 

“Ce-lipseşte să fii înger ? aripi lungi şi constelate?” (“Înger şi demon”).

 

Astfel, femeia mai are şi altă postură în viziunea eminesciană; atunci cînd visul acoperă întru-totul realitatea ea devine:

-“înger, rege şi femeie” (“Înger şi demon”); provenienţa neînţeleasă şi misterioasă;

-cu “ochii ei cei mari albaştri” (“Înger şi demon”), aducînd, prin simbolul culorii albastre, o căutare a absolutului, a fiinţei absolute care se identifică cu orizontul – cu idealul – cu geniul;

-“mireasă blîndă din poveşti” (“Atît de fragedă”);

-“Femeie între stele şi stea între femei” (“Din valurile vremii”);

-“ochii tăi întunecaţi,/ Renăscători din moarte” (“S-a dus amorul”);

-“un demon sufletul tău este” (“Te duci”), demonismul reprezentînd caracteristica personajului excepţional, inducînd, iarăşi, curentul romantic.

Vorbind despre Eminescu, Ibrăileanu afirma că la acesta “sentimentul iubirii e mereu amestecat cu sentimentul naturii”, ceea ce putem argumenta prin multitudinea idilelor în creaţia eminesciană, în care sentimentul dragostei este intercalat cu cadrul rustic, bucolic:

“Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele urc, stelele scapără-n cale.”

 

în lucrarea ” Sara pe deal” sau, de exemplu, în “Sonet”:

“Afară-i toamnă, frunza-mprăştiată,

Iar vîntul svîrle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un cias gîndeşti la viaţa toată.”

 

Contribuţia peisajului la formarea lucrărilor de dragoste eminesciene nu se reduce la imaginea vizuală(deal, turmele, salcîm, frunză, picuri), ea se extinde şi asupra imaginilor poetice: comparaţia “roşie ca mărul” (“Floare albastră”), metafora “ucigătoarele visuri de plăcere” (“Sonet”), metafora: “Şi totu-atîrnă de-un  cuvînt,/Rostit pe jumătate” (“Ce e amorul…”).

O altă atitudine asupra acestui sentiment o are eul liric vierean, a cărui ataşament faţă de femeie este sugerat prin adresările: “Drago! O, tee,/ Dulce mireasmă” în lucrarea “Acolo pe unde” sau “… iubito?” pentru poezia “Dor”, ultima reprezentînd şi o întrebare retorică, adresată, defapt, dragostei, chemînd-o la un dialog de suflet, cautînd a o reţine şi a o lega şi mai mult de sine.

Specific acestei lucrari e repetarea primei strofe şi la sfîrşitul lucrării:

“Ce mai face, iubito,

Gura ta in văpăi,

Coama ta aburită,

Roua ochilor tăi ?”,

ceea ce subliniază ataşamentul puternic afectiv al eului, sugerat şi de metaforele: “roua ochilor tăi”, “sînii tăi de lumină”, “apă – mireasă”. Sentimentul de dragoste de multe ori este subliniat anume prin insistenţa unuia dintre iubiţi de a demonstra lipsa indiferenţei, care poate omorî relaţia… Frica unei posibile pierderi naşte prin sine o neînţeleasă luptă cu ficţiunea unei destrămări, această luptă cu închipuita indiferenţă o duce şi eul vierean în poezia “Nu, nu mi-e totuna”:

“Nu, nu mi-e totuna

dacă vii, dacă nu.

Eu strig stelele, luna,

Dar voesc să vii tu.

Nu, nu mi-e totuna

De-i mult dor, de-i nemult.

Eu vorbesc cu furtuna.

Dar pe soare-l ascult.

Nu, nu mi-e totuna

Dacă eşti sau nu eşti.

În tăcerea mea una,

Ară şapte nădejdi.”

Repetarea negaţiei “nu” subliniază ideea de mai sus, insistînd asupra exprimării printre rînduri a celui mai frumos şi cald sentiment, iar acele “şapte nădejdi” nu vin decît să consolideze încrederea în faptul că pentru eu iubirea nu numai că există, ci îi e trup din trupul lui.

Referindu-se la creaţia acestui poet, Elena Tau spunea: “Iubirea e la Grigore Vieru o prizmă magică, în care se răsfrînge, în toată profunzimea şi complexitatea sufletului, lumea înconjurătoare cu multiplele ei probleme”.

Dacă eul eminescian reprezintă geniul/demiurgul (“Oare fără s-o ştiu nu sunt eu însumi Dumne…” în “Sărmanul Dionis”), atunci eul vierean este omul simplu, cel despre care Pico della Mirondola spunea : “Te-am aşezat în centrul lumii[…]. Nu te-am creat nici ceresc, nici pămîntesc, nici creator, nici nemuritor”, căci anume viziunea aceasta îi permite eului vierean să palpite între  romantism şi  realism, căci el nu e întru-totul un romantic, sugerat de prezenţa în creaţia-i a lucrărilor laice, cum ar fi spre exemplu poezia “Acasă”:

“Toamna tîrzie

La noi la Lipcani,

Rece ca sfecla de zahăr”,

sugerînd apartenenţa eului la cadrul realist, însă, totodată, momentele de gîndire luciferică există, asemeni celor în care eul face pentru cîteva clipe o incursiune spre genialitate :

“De-acum şi singur, iubito,

Ca o pată de sînge pe lespezi,

Ca o stea ce cade-n neant,

Ca un vultur pe munţi, –

Da, singur

Aş putea să trăiesc”

în poezia “De-acum”. Dacă în universul eminescian femeia e fiinţa de pe pămînt (“ce-ţi pasă ţie, chip de lut ?” în “Luceafărul” sau, de exemplu, în “Scrisoarea III”: “Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală,/Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială”), iar eul e creatorul, geniul (“Eu mă găsesc iar singur, cu braţele în jos/ În trista amintire a visului frumos” în meditaţia “Din valurile vremei”), iar în universul vierean aceştia, ambii, sunt fiinţe pămînteşti, fără aspiraţii mult prea înalte, însuşi autorul spunînd : “Mai bine să nu ajungi nicăieri, decît să ajungi undeva prin ambiţie”, atunci pentru Blaga lucrurile stau cu totul altfel…

În viziunea blagiană femeia e fiinţa ideală ce poartă în sine perfectele sentimente şi trăiri, pe cînd eul e cel ce din greul vieţii şi a păcatelor aspiră a fi numai cenuşă, ca în poezia “Greieruşa”: “Mai uşoară ca viaţa e cenuşa, e cenuşa.”, sugestiv fiind chiar titlul care reprezintă o feminizare a numelui propriu masculin.

Ceea ce e adînc prezentat la Blaga, într-o modalitate pe cît se poate de filosofică, e evidenţierea figurii feminine ca una nu atît divină, cît supranaturală – fiinţă necunoscută chiar de Dumnezeu, lucrarea “Eva”, în acest sens, sugerînd gîndul dat:

 

“Cînd şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi

c-un glas ce răsună

de printre frunze ca un clopoţel de-argint.

Dar s-a-ntîmplat că-i mai şopti apoi

Şi ceva în ureche

Încet, nespus de-ncet.

Ceva ce nu se spune în scripturi.

Nici Dumnezeu n-a auzit ce i-a şoptit anume,

Cu toate că a ascultat şi el.

Şi Eva n-a voit s-o spună nici lui

Adam.

De-atunci femeia-ascunde sub pleoape-o taină

Şi-şi mişcă geana parc-ar zice

Că ea ştie ceva

Ce noi nu ştim,

Ce nimenea nu ştie,

Nici Dumnezeu chiar.”

 

Anume ceea “ce nu se spune în scripturi” şi ce “Nici Dumnezeu n-a auzit” face din femeie o enigmă supremă ce reprezintă în sinea sa dragostea absolută, pe care oamenii de rînd şi nici chiar ce-i sfinţi nu o pot înţelege. Specifică pentru Blaga, astfel, este îmbinarea iubirii cu cea mai înaltă treaptă filosofică, îmbinarea cenuşii cu “lumina creată în ziua dintîi”.

În viziunea blagiană, iubirea reprezintă Marele Tot – temă de frunte a creaţiei sale, iar poezia de dragoste este, în esenţă, un elogiu adus femeii iubite, în care, eul, totodată, încearcă să descopere enigma fiinţei feminine : “Femeie, ce mare porţi în inimă şi cine eşti ?” – “Dorul”.

C. Noica spunea că “dorul e un organ de cunoaştere a infinitului” şi dacă dorul e însăşi femeia, atunci şi infinitul îi aparţine ei, fără îndoială ; iar, referindu-ne la “corola de minuni a lumii” putem să descoperim că, totuşi, femeia e cea mai minunată parte a acestei corole, adică a universului.

Femeia blagiană este TOTUL :

-“pumn de lumină – tu, pumn de pămînt” (“Ardere”) ;

-“trup al luminii” (“Oracole”) ;

-“sîmbure negru” (“Legenda”) ;

-“căprioară neagră” (“Meşterul Manole”);

-“strălucitoare, mîndră şi păgînă” (“Noapte”);

-“ghiocel negru” (“Hronicul sau cîntarea vîrstelor”) ;

-“singurul bine, izvorul a toate, prin tot anotimpul,/ prin toţi anii, sub toate punctele cardinale” (“Cuvinte cărte fata necunoscută”);

-“frumoasă ca o zînă din poveşti” (“Ursitoarea mea”);

-“culoare luminată” (“Mirabilă sămînţă”);

-“o fereastră deschisă spre paradis”  (“Catrenele fetei frumoase”) ;

-“minune fărî veşminte” (“Cîntecul focului”) ;

-“eşti cuvînt, că eşti pămînt” (“Vara Sfîntului Mihai”) ;

-“mîndră iubire” (“Aripi de argint”) ;

-“femeie de lumină” (“Thalatta ! Thalatta!”) ;

-“privelişte uitat-legendară” (“Umbra Evei”) ;

-“fiinţ-arzîndă” (“Porumba”) ;

-“o parte din Sonată,/ ce încă niciodată/ nu a fost cîntată” (“Sonata lunii”);

-“un text şi-o melodie/ e iubita mea” (“Ermetism”) ;

-“împlinirea lipsei lăuntrice” (” Prezenţa ta).

Blaga este un artist tipic expresionist, din toate punctele de vedere a literaturii, a temelor abordate şi a motivelor. În lucrările sale de dragoste acest curent e interpătruns şi de romantism într-o oarecare măsură, dar dominaţia îi aparţine expresionismului, ceea ce a demonstrat prin viziunea întregului ca natură : Marele Tot – ca dominare în timp şi spaţiu, ca întruchipare a sentimentului universal şi a iubirii absolute venind cu tangenţa  – femeia ; expozia sentimentului de dragoste este şi ea prezentă : “a iubi – aceasta vine/ tare de departe-n mine” , de asemenea şi îmbinarea realului cu irealul :

“A mustrare clipind

Te superi doar

Cînd îngerii trîntesc prea tare uşile

Venind sau ieşind.”

în lucrarea “Biblică “, deoarece contacul direct al omului simplu, pămîntesc e imposibil cu fiinţa a cărei raţiune e ideal creată. Imaginea vizual-auditivă din fragmentul dat “îngerii trîntesc prea tare uşile” vine să nege pămîntescul din femeie, sugerînd treapta ideală a statului său în cosmos, peste tot, oricînd – etern. Acest statut vine să întărească afirmaţia lui O.Wild care spunea: “A iubi înseamnă a te depăşi“.

 

Femeia depăşeşte totul la Blaga, pentru că ea reprezintă acest Tot, ea trăieşte în el şi se identifică cu acesta, dar ce este mai important ea există, pentru eul eminescian, însă, în poezia “Care-i amorul meu în astă lume” are loc o sinceră spovedanie în care eul recunoaşte inexistenţa femeii iubite, recunoaşte prezenţa visului:

“Ea n-a fost niciodată… doar în tine

De-a fost vreodată ea, de mult e moartă,

Astfel de chip o data-n lume vine.

De-aceea-n înstelate nopţi cu lună,

Pasu-ţi îndreptă, cată cimitirul

Şi un mormînt ţi-alege, ţi-ncunună,

Încoardă-ţi lira scumpă, iar mirul

Al vorbelor iubire tu îl varsă

Pe-acel mormînt ce-l înverzeşte pirul

Şi zi: Dormi dusă, inima mea arsă”.

Sentimentul de durere este revărsat de eu în acest text prin adresarea “inima mea arsă”, adică femeia… Această adîncă metaforă sugerează şi starea de descurajare absolută, pentru că inima arsă nu mai are putere să propulseze sîngele – viaţa… Iar cimitirul este întruchiparea sensului sorţii – sens mort, sens ce a părăsit lumea, l-a părăsit pe eu. Cimitirul nu mai este locul de înmormîntare a oamenilor, ci a sentimentelor de fericire, de bucurie; acolo eul caută alinarea, dar nu o găseşte…

Iubita eului blagian, însă, se face prezentă prin versurile: “Mi-s mîinile arse de ea” (“Cerească atingere”), lăsînd şi amprenta de optimism filosofic, logic, deductiv:

“Trăim în una şi aceeaşi lume. Prin urmare

Nu suntem chiar aşa de departe

Unul de altul!”

(“Orînduire”). O deosebită şi originală împletire de sentimente o găsim în drama blagiană “Meşterul Manole” unde descoperim îmbinarea dintre iubire(dragostea către Mira) şi credinţă(dragostea către Dumnezeu) pe care personajul principal le simte: ” Între voi două nici o deosebire nu fac, pentru mine sunteţi una”… Expresionismul şi religiozitatea induc în eroare orice aspiraţie, depăşirea limitei absolute pe care o face Manole sacralizează femeia, sacralizează iubirea, punîndu-le la egal cu supranaturalul, cu Dumnezeu. Cu atît mai mult că numai ea aduce seninătatea: “Seninătate vreau, nestăpîniţilor, că toţi sunteţi înnouraţi şi prărăstioşi”.

Consider absolut corectă, dar şi interesantă afirmaţia lui Blaga: “O femeie nu poate niciodată să răspundă decît unei singure dintre ipostazele lui Eros”. Ea, şi numai ea, reprezintă dragostea. Blaga, Eminescu şi Vieru au demonstrat totalmente acest lucru, căci figura centrală – “Îngerul şi demonul” – poate fi doar femeia în viaţa lor, iar sentimentul de dragoste e cel ce umple totul – spaţiul şi timpul…  căci cu toţii “iubim să fim îndrăgostiţi, acesta este adevărul” (W.M.Thackeray).

Advertisements

2 comments

  1. […] recitind lucrările pe care le scriam cândva (de exemplu: 1, 2, și 3), resimt aceeași dragoste, pentru același Eminescu, pentru aceeași profesoară… […]

    Like

  2. […] recitind lucrările pe care le scriam cândva (de exemplu: 1, 2, și 3), resimt aceeași dragoste, pentru același Eminescu, pentru aceeași profesoară… […]

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s