Lupta între vechi şi nou în proza druţiană

 

Mai jos postez o lucrare de curs scrisă de mine încă în clasa a XII-a. Revenind acasă, am descoperit că o bună parte din CD-urile cu informaţie: nu mai sunt de citit. Aşa că, ştiind că internetul e cel mai bun păstrător de informaţie includ pe blog analizele literare, pe unde bune, pe unde de îmbunătăţit, dar în original, scrise prin… 2006 sau 2007. M-aş bucura dacă i-ar fi de folos pentru inspiraţie vreunui licean cu profesoară de limbă şi literatură română la fel de exigentă şi extraordinară cum a fost profesoara mea, dna Grubîi Larisa Dmitrievna!

Lupta între vechi şi nou în proza druţiană

 

“Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate;

Ce e rău şi ce e bine

Tu te-ntreabă şi socoate;

Nu spera şi nu ai teamă,

Ce e val, ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămîi la toate rece”


Mihai Eminescu “Glossă”. Un inexplicabil spaţiu este timpul, existenţa, raţiunea, filozofia noastră de a privi lumea şi capacitatea de a schimba ceva în ea, fie în noi înşine… Uneori le reducem acestea la nivelul sentimentelor, alteori le exemplificăm prin simple necesităţi casnice… Dar, în esenţă, totul trece şi rămîne de cuviinţa noastră dacă vrem ori ba a zidi din orice zi şi orice cuvînt o creaţie supremă, un sfînt legămînt între vechi şi nou. E o sacră şi grea luptă această viaţă, o încercare de a căuta sensul cert al cuvîntului şi de a găsi rostul lui…

Unul dintre prozatorii cu o capacitate fină de pătrundere în înţelesurile cuvîntului este Ion Druţă. Mai întîi de toate ar fi corect să percepem ce este viaţa şi care este esenţa ei, ce ne tot învaţă ea? Există unele lucruri ce nu pot fi explicate, însă,  nu pentru că sunt atît de neexplicite, ci pentru că nu au fost create de om, ci de cineva ce stă mai sus şi de îngeri… cel născut prin creaţia cea dintîi – cuvîntul, însuşi Ion Druţă spunea: “Cu adevărat, precum zice Scriptura, în limbă e viaţă şi moarte. Mamele ne-au adus pe lume nu pentru a muri, ci pentru a trăi. Pentru că, dacă cuvîntul e de la Dumnezeu şi cuvîntul e însuşi Dumnezeu, el nu poate muri înaintea noastră.”

Ceea ce în primul rînd leagă trecutul cu viitorul, vechiul cu noul e cuvîntul – Dumnezeul – credinţa…Şi ar fi aici vorba de o luptă fără timp, atemporală, căci Dumnezeu a fost născut înaintea noastră, apoi noi vom muri, iar el tot va rămîne pururi viu, pe cînd lupta o ducem noi înşine cu raţiunea noastră zi de zi. E luptă între cred şi nu cred… Dar, totuşi, valorile general-umane promovate de puternicul “Cred!” se împletesc între trăsături diametral opuse, dar, totuşi, pozitive şi binevenite. De exemplu, setea de comunicare, adică dorinţa de nou, de debarasare de vechi o întîlnim în romanul “Povara bunătăţii noastre” prin Nuţa:

Nuţa căuta să se întîlnească cît mai des cu sătenii. Ciuturenii spun o minciună, iar Nuţa se face a nu-i crede. Spune ea singură o minciună, sătenii se fac a nu o crede.

Pe cînd personajul principal al nuvelei “Toiagul păstoriei” vine în contradicţie cu noul, trăind în mediul său în care se inhibă în absolut:

“Era tăcut, trist de cele văzute, trist de cele ce urma să le vadă, iar cînd totuşi scotea o vorbă, glasul îi era sonor, senin, cu unduiri de glume adunate de prin cîntece vechi.[…]

-Bine, răspundea, de obicei scurt, aşezînd cu grijă un suspin scurt între două zîmbete senine“, pînă şi menirea lui pare a fi însăşi continuitatea: “Părea că a şi fost adus pe lume pentru a nu se pierde sămînţa mioarelor niciodată, şi el era conştient, era mîndru de înalta sa misiune“.

Dacă e să ne gîndim la cele mai puternice trăiri pe care le poate simţi în viaţa sa un om, cred că ar putea fi vorba de dragoste… Dar puterea acestui sentiment nu este destulă pentru a trece bariera dintre nou şi vechi. Pe baza romanului “Frunze de dor” putem demonstra acest lucru şi anume prin intermediul personajelor principale: Rusanda şi Gheorghe, aflate în opoziţie, dacă le privim din acest punct de vedere. Dragostea dintre ei e evidentă la începutul romanului: “a scos repede o batistă, a pornit cu ea spre buze, dar mîna n-a îndrăznit să şteargă arsura primei dragoste…”; ambele personaje deţin acelaşi statul social – cel neschimbat de timp – copii de ţărani. Dar odată cu zidul pus de inovaţie, adică posibilitatea Rusandei de a deveni intelectuală – profesoară, dragostea lor trece la scara descendentă, fiind “speriată” de acel nou în care ar trebui să intre… În timp ce Gheorghe rămîne acelaşi om al ţărînei:

“Era ţăran născut în zodia ţăranilor şi visa să ia în căsătorie o fiică de ţăran, dar învăţătoare? Pentru ce-i trebuie lui învăţătoare la casă? Şi cum poţi face căsătorie cu ea? – tu cu plugul, ea cu creionu? Şi dacă îţi face un borş care nu-ţi place, cum îi spui?”

Spre deosebire de alţi scriitori care încercau să se impună prin multitudinea problemelor abordate în lucrări, Druţă se limitează de obicei la aspecte ceva mai înguste, dar sapă în adînc. Privită  larg, tema romanului este viaţa satului basarabean din ultimele luni de război şi primele zile de pace. În prim-plan, totuşi, autorul a scos relaţiile intime, dragostea…şi prin această modalitate a descoperit tainele sufleteşti şi luptele spirituale care se dau în raţiunea unui om pentru a accepta sau a nu accepta viitorul schimbat…

Există, astfel, două probleme care vin prin personajele menţionate. Prin Rusanda Druţă a abordat problema creşterii tinerii intelectualităţi basarabene, iar prin Gheorghe, relaţia om-pămînt. Intelectualitatea şi ţărănimea, privite şi ca niveluri sociale, se află în opoziţie şi promovează diferite aspecte alte vieţii, care prin Rusanda şi Gheorghe devin chiar incompatibile. Nu pot spune cine pierde şi cine cîştigă – Rusanda care trece în rîndul celor cu carte sau Gheorghe care rămîne cu pasiunea sa – pămîntul? Dar e evident că în cazul lor dragostea e cea care pierde în totalitate lupta care se dă între vechi şi nou.

Druţă a cîntat cîmpia, baştina, leagănul omului, sursa puterii, vatra primitoare în care durerile îşi pierd acuitatea, iar bucuriile devin mai mari. Tocmai acest pămînt-vatră, statornicit în doină şi în istorie, pămîntul de legendă şi de dor devine punctul de legătură al trecutului cu viitorul, a ceea ce am fost cu ceea ce avem a fi.

Există în opera druţiană şi “elemente” ce nu iau parte la războiul tradiţionalului cu modernul, este vorba de nişte spaţii universale, ce, asemeni lui Dumnezeu, rămîn neatinse de timp, de schimbări:

  • Motivul pădurii: “Pădure, verde pădure… Mai stă ea şi azi, pădurea ceea de stejari, la locul ei vechi…”(“Povara bunătăţii noaste”);
  • Motivul nopţilor de vară: “Nopţi de vară, nopţi de cîmpie…Ce bine te mai laudă, ce uşor te amăgesc. Şi au să te îmbete pentru o viaţă întreagă.” (“Povara bunătăţii noastre”);
  • Motivul lumii, al societăţii: “Lumea însă, de, ca lumea.” (“Toiagul păstoriei”).
  • Motivul casei(casei părinteşti); acesta fiind neschimbat din punct de vedere al divergenţei, pentru că de aici pornesc izvoarele-copii în lume, dar totodată casa este şi un punct de convergenţă – loc de întoarceri, reveniri, după cum spunea şi Elena Botezatu: “Casa… nici un alt motiv nu reuşeşte mai deplin să condenseze şi să reflecte semnele şi permanenţa unei spiritualităţi”.
  • Motivul mamei: “E tăcuta şi buna noastră mamă. A ieşit acum, ca şi în multe alte seri, la portiţă să ne aştepte” sau “Scoate din cuptor covrigei, prăjiturile dospite şi frămîntate aşa cum a învăţat-o bunica pe atunci cînd mama avea zece ani”(“Ultima lună de toamnă”).
  • Motivul satului copilăriei:”Nimic nu se schimbă aici, sub acest cer albastru şi, ca înainte de vreme, dintr-o glumă, dintr-un zîmbet, dintr-o nimica toată se alege un destin”(“Ultima lună de toamnă”).
  • Motivul cîntecului: “Tata tresare. Era cîntecul lui drag de pe vremuri, moştenit de la părinţii săi, iar aceia, la rîndul lor, tot îl moşteniseră…mai trăieşte încă frumosul cîntec al neamului nostru…”(“Ultima lună de toamnă”).
  • Motivul căsătoriei: “Iaca aşa se face că, se ie un băiet c-o fată. La început căsnicia lor se cheamă dragoste, apoi i e se zice viaţă, după care ajunge a fi datină. Una dintre cele mai sfinte datini…”(“Datini”).

“Românii au trăit cu un “dor de istorie”, cu un “dor de vremuri mari”, însă mai mult decît la orice pe lume au ţinut la spaţiul lor, la pămîntul lor sfînt în care îşi vedeau şi îşi văd, perpetuă în veşnicie, propria fiinţă etnică. Pămîntul, în viziunea românească e tot una cu permanenţă, cu eternitate.” spunea criticul Dumitru Micu. Motivul pămîntului, prin sines, aduce şi el o inovaţie, cel puţin prin impunerea unei schimbări pe care inima cu greu o acceptă şi încă cu mult mai greu o conştientizează, pentru că pămîntul e sursa de hrană a ţăranului, deci ceea ce îi întreţine existenţa şi, deci, şi deci nu poate fi prin nimic condamnat. Dacă e să ne referim la lucrarea “Horodişte”, atunci răspunsul la întrebarea noastră este şi răspunsul la întrebarea retorică a personajului-narator:

“Au trecut de atunci ani mulţi şi eu deseori m-am întors ş-am căutat a înţelege ce i-a făcut pe părinţii mei să lase satul de baştină şi să se mute? Fireşte, pămîntul.”

Din acest punct de vedere, pămîntul, cu toate că ar trebui să evidenţieze numai continuitatea, vine să aducă noul, să schimbe soarta celor care îl lucrează.

Liviu Rebreanu afirma “Opera nu valorează prin materialul rural sau urban, ci numai prin realizarea estetică. Dar estetica nu exclude predominanţa unui spirit specific care dă o anumită culoare şi autenticitate operei.” Opera lui Druţă este deosebită deoarece îmbină o careva specificitate a stilului cu tradiţionalul literar-artistic.

Coloritul specific îl posedă şi personajul principal al lucrării “Ultima lună de toamnă” – bătrînul tată prin prisma căruia sunt redate multiplele lupte ce au loc între obişnuitul vechi şi revoluţionarul nou. Din punct de vedere al revoluţiei tehnico-ştiinţifice, privitor la mijloacele de transport, inovaţiile vin să aducă o careva stare de frică şi nesiguranţă: “Acum bătrînului începe să-i pară rău că a urcat în avion. Se simte aşa de parcă ar fi avut o pierdere groaznică în viaţa lui”, “îi vine să strige pilotului să oprească maşina, că el coboară” care vin să creeze atmosfera de spaimă şi nedumerire împreună cu imaginea auditivă “avionul geme surd şi fierbinte”, după care urmează o metaforică răzvrătire împotriva celora ce inventează aceste mijloace de deplasare: “E o bătaie de joc să mergi cu un asemenea autobuz după ce ai zburat cu avionul, e o răzbunare a celor de pe pămînt împotriva celor coborîţi din cer”. Pentru bătrînul tată noul vine şi prin impunerea unei schimbări a eului din personaj. Firea lui obişnuită, cea de “om răbdător” nu corespunde cerinţelor noului, pentru că viaţa din lumea schimbărilor cere multă mişcare, aproape excluzînd răbdarea şi aducînd maxima viteză posibilă:

“bătrînul cată în sus la  soare şi oftează – în Chişinău sunt multe de toate, şi important e să ştii pentru ce ai venit, să nu-ţi pierzi timpul”.

Raţiunea celor de acasă mai înfruntă încă o luptă grea cu a cărui rezultat nu vor să se împace – creşterea copiilor, ei nu vor să se împace cu gîndul că micii copii devin oameni maturi, capabili singuri să trăiască în lume, capabili să aibă propria lor familie şi casă…

“Ne cheamă pe noi. Cum se îmbată, uită că am crescut, că ne-am risipit prin lume. De vină e poate bomboana pe care o poartă cu anii prin buzunare. Noi nu venim şi se miră bătrînul că nu mai vor copiii lor dulce.”

Astfel, motivul depărtării are un rol decisiv în relaţia părinţi – copii prin răcirea sentimentelor, prin destrămarea a unei lumi în două. Uneori această destrămare cugetul nu o acceptă şi încep scurgerea în minte a mii şi mii de întrebări ce nu-şi pot găsi răspuns, alteori, relaţia rămîne să se bazeze numai pe trecut de parcă ceea ce putea să existe între două suflete e numai un careva “a fost” care nicidecum nu mai devine un “este” al prezentului:

“Anii lăsaţi undeva departe de un tată şi de un fecior au fost ani grei, şi prin valurile de amintiri răsar aşchii de obidă, înţepături ce nu se uită, vorbe otrăvite, ce n-au fost spuse. Tata cerne amintirile, alegînd numai ce-o fost bun”.

Noul reprezintă un năravul negativ al omului tratat de Ion Druţă în lucrarea sa lirică “RUGĂ ALBĂ”. Într-o modalitate evident de explicită este sugerată ideea că capacitatea omului de a se schimba este punctul rău în lumea sa, pentru că noi “am decăzut,/ Doamne,/ Tot numărîndu-ne zilele/ De la o datorie la altă datorie,/ De la o speranţă/ La altă speranţă”. Acel nărav prost al noului presupune, defapt, efectul “străvechiului nostru blestem” de a dori a schimba ceea ce a fost creat în formă iniţial ideală… Druţă vine să spună că ceea ce e vechi e frumos şi sfînt, e drag inimii, virgin din toate punctele de vedere şi intact trebuie să şi rămînă. Ceea ce în esenţă ar trebui omul să preţuiască şi să ceară este inclus în cuvintele lucrării:

“Să nu ne rămînă

Decît,

O singură grijă,

Un singur drum,

O singură dragoste,

Ş-o bucată de pîine pe masă.”

Într-adevăr acestea sunt valorile cele mai frumoase pe care le poate poseda un om: grija întru o credinţă curată, calea cinstită în viaţă, dragostea sinceră şi pîinea – trupul lui Dumnezeu din care ar trebui să muşcăm cu sfinţenie şi ascultare, nu cu lăcomie şi ciudă…Ar fi corect să fie văzută antiteza pe care o fac aceste lucruri cu realitatea. Astăzi sunt apreciate valori ce îl evidenţiază pe om ca un mini-dumnezeu egoist, ceea ce distruge societatea, distruge moralul pur şi încrederea într-un viitor prosper pentru spirit…

Un motiv important este cel al paraginii din romanul “Povara bunătăţii noastre” care vine prin sugestia tradiţionalului prin imaginea lui Onache Cărăbuş şi, totodată, induce modernul prin Mircea Moraru în a cărui viziuni paragina nu e decît un rămăşag al vremurilor trecute şi uitate…”Duşmanul meu” este numită de ambii această plantă, dar doar pentru Onache ea reprezintă o parte a vieţii, o istorie a destinului excluderea căruia ar însemna dezicerea de legea timpului, fie legea lui Dumnezeu…

Modalitatea prin care Ion Druţă pătrunde în sufletul cititorului prin opera sa este o filozofie încă nedescoperită. Se dovedeşte că, totuşi, simplitatea şi bunătatea au putere!…pentru că anume “fără teme şi subiecte senzaţionale, fără exerciţii frapante şi alambicate ca formă, proza şi dramaturgia lui Ion Druţă, prin talent şi trudă, s-au impus în ţară şi dincolo de hotarele Patriei noastre” după cum spunea Ion C. Ciobanu. Frumosul este o întreagă operă de artă, născută din adîncul spaţiului pe care noi îl numim suflet, de undeva din neştiinţa pe care o ascultăm cu cuminţenie… Frumosul este partea din noi pe care nu ştim atît de uşor să o descoperim precum am dori… Frumosul e în noi şi în cugetul nostru. Opera druţiană nu vine decît să ne descopere pe noi înşine, învăţîndu-ne a ne creşte prin omenie şi cuminţenie.

Acelaşi lucru ne învaţă şi Maica Tereza: “Dacă judeci oamenii, nu-ţi mai rămîne timp să-i iubeşti”, iar Druţă iubeşte omul moldav, Druţă ştie să arate pentru ce trebuie iubit acest om care, cu desăvîrşire,  reprezintă o parte a întregului din care facem parte NOI…

Advertisements

6 comments

  1. […] recitind lucrările pe care le scriam cândva (de exemplu: 1, 2, și 3), resimt aceeași dragoste, pentru același Eminescu, pentru aceeași profesoară… (și, […]

    Like

  2. […] recitind lucrările pe care le scriam cândva (de exemplu: 1, 2, și 3), resimt aceeași dragoste, pentru același Eminescu, pentru aceeași profesoară… (și, […]

    Like

  3. Nastiushaaa))) · · Reply

    e interesanta informatia!

    Like

    1. Sper că e și utilă 🙂 Merci.

      Like

  4. Sa ma invidieze colegii! Nu multi elevi peste ani isi mai aduc aminte de niste ore de la liceu… E un mare noroc cind Dumnezeu iti trimite asa elevi… Te iubesc!

    Like

    1. Nu au fost doar nişte ore… Au fost lecţii de viaţă de care îmi aduc aminte cu plăcere şi dor. Eu vă iubesc mai mult! Vă cuprind!

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s