Observații și amintiri… două nopți în sat

Fiind copil nu mi-a plăcut să stau la țară și știu de ce. Pentru că acolo am trăit primii doi ani de viață și apoi reveneam în fiecare weekend, vacanță și sărbătoare. Atunci când lucrurile ți se dau ușor și nu depui efort pentru ca să le obții și pentru ca să le ai alături – ai impresia că prețul lor e infim… Și invers. Atunci când nu le ai alături, le simți mai adânc lipsa, le duci dorul…

Revenită la bunica, în sat, după… câteva luni de absență și rămasă pe weekend, după vreo 4-5 ani de vizite în fugă – m-am simțit mai comod ca niciodată acolo… Am mers inițial de una singură, fără părinți, fără frate-meu așa că nu avem cu cine să stau la sfat, chiar de la autogară am înțeles că vacanța asta de 3 zile și două nopți urmează a fi una de observație și depănări de amintiri.

Am găsit că nimic în mahala, dar mai ales în casa bunicii – nu s-a schimbat, la aceleași locuri găsești fiecare lucru, de parcă nu le plac schimbărilor satul… fie că satului nu-i plac shimbările. Sau poate chiarVeșnicia s-a născut la sat (L. Blaga)

Mi-am amintit lucruri care-mi par acum incompatibile cu tehnologiile moderne, cu casele aranjate în stiluri alese- fără praf… Mi-am amintit că fiind prin clasele primare sau poate chiar și mai mică… era vacanța de iarnă, iar eu venisem în sat. Buneii mei aveau porci, așa cum au (aveau) toți oamenii gospodari și care sunt tineri suficient pentru a avea grijă de ei. Și porcul (poarca) fătase. Idea e că purcelușii nou-născuți riscau să înghețe fiind născuți în toiul iernii, de asta buneii mei i-au adus în casă… Și-i țin minte și acum. Mă gândesc la cât e de mare sufletul omului de la sat, care vede ca fiind normal să-și aducă animalele domestice în casă… pentru că-s ai lor, o parte din existența lor, din ceea ce fac, din ceea în ce își pun sufletul. Înțeleg că poate pentru intelectualitatea de la oraș abordarea în discuție a unei asemenea teme e prea nepliticos, dar acum chiar nu-mi pasă… nuștiu cum nu mi-i rușine de o astfel de realitate. Ba, o consider mai curată decât cea în care acum trăim.

Toată atmosfera asta îmi aduce aminte de proza druțiană, mai ales că Ion Druță s-a născut în satul Horodiște, sat vecin celui în care locuiește bunica mea, tot raionul Dondușeni. Aceiași oameni… cu griji de sat, dar mai puțini vecini, mai multe case pustii, pe care nimeni nu se grăbește să le cumpere.


În atmosfera de la sat lucrurile care par coincidențe nu prea importante – devin teme de discuție pentru zile întregi, ba chiar săptămâni. Am prin și eu o discuție din asta… Cică, de Bo(bo)tează, s-au întâmplat două lucruri rele în două sate vecine… În Sudarca, soția preotului și-a ars o parte din corp din cauza balonului de gaz uitat deschis, iar în alt sat – Crișcăuți, în aceeași zi și aproape la aceeași oră, preotul a scăpat crucea într-o fântână. De rău să fie?…

S-a nimerit că acest weekend a fost deloc unul cu timp frumos, un vânt puternic. La ce s-ar gândi orice tânăr de la oraș că i-ar fi problemă într-un astfel de timp? Fie că va fi rău dacă dispare lumina, pentru că i se descarcă calculatorul, fie că se înrăutățește calitatea internetului, fie că nu va putea ieși seara din casă la… distracții. Povara omului de la sat în așa zile e că vântul îi ia de sub mâini părticele din gospodărie la care ține. O bucată de plionkă care demult nu mai trebuia, dar stătea la un colț de casă… pentru orice eventualitate. Da’ dacă va trebui?… Sau acoperișul de la sîsîiac – o cameruță clădită de mână unde se ține porumbul pe timp de iarnă, hrănindu-se cu el găinile…

Așa-s de diferite problemele, percepțiile… valorile și …principiile.

În sat am dormit pe cuptor. Cuptor de zeci de ani de zile, pe care dormeam și fiind mică. Și pe care nu ne dădea voie bunica să urcăm când cocea pâine, pentru că dacă pâinea e în cuptor, nimic nu trebuie să stea deasupra-i… Coacerea pâinii, în general, era un ritual deosebit, care dura cel puțin două zile… Făina adusă de la moară, unde lucra bunelul meu, pâine atent plămăditâ, dospită o noapte și coaptă cu grijă a doua zi.

Nu am mâncat pâine coaptă de multă vreme. Bunica nu mai poate coace… Dar, …și pentru ce să mai coci când poți cumpăra pâinea. Nici nuștiu dacă mai apucă cineva azi să mai coacă pâine de cuptor. Cuptor de țară. Cu pâine plămădită în covată. Cu lemne tăiate, cu tăvăli speciale pentru pâine, pe care bunica le avea de la străbunica ei… Trist că lucrurile astea se trec… și pierd din importanță pentru noi.

M-am întors acasă deloc cu mâna goală, ba, cu un cadou pe care de la orășeni nu ai șanse să-l primești… o găină. Vie! Nu vreau să dau detalii despre soarta găinii (Dumnezeu s-o ierte!), dar weekend-ul a fost unul frumos…

poza asta arată cel mai bine cum văd eu satul moldovenesc. nu e de mine făcută, furată de pe net

Advertisements

15 comments

  1. frumos

    Like

  2. mama mea intr-o iarna a adus o iepuroaica in casa cu iepurasi mititei, si pufosi… iam tinut o iarna in casa, ne-au ros toata tapeta de mai jos, dar a fost interesant cu ei in casa, erau mici, si multi prea multi pentru sinii mamei, si faceam eu rinduiala la hranit, ii puneam pe vre-o 5 sa suga apoi pe altii 5, pina se saturau, iepuroaica ma privea parca cu recunostinta pentru ajutor…

    Like

    1. eeeee, iepurasii sunt mai frumosi decat niste purcei 🙂 si cred ca chiar aveau pentru ce sa fie recunoscatori, pentru caldura 🙂

      Like

  3. citind,am ajuns la buneii mei la sat. multumesc!

    Like

    1. 😀 cu plăcere! 🙂 Și… vacanță plăcută!

      Like

  4. satul este locul de unde au pornit moldovenii, pentru ca chiar daca noi nu vrem de acolo ne vin toti stramosii. acolo ne sunt buneii. iar noi de acolo fugim, tot asa cum fugim din moldova si incercam sa ne ascumdemm de istoria noastra.
    asta se intimpla pentru ca moldovenii nu stiu sa puna pret pe lucrurile care conteaza…

    Like

  5. Dragă Nătăliţa, îmi şi imaginez farmecul călătoriei tale din sat înapoi spre casa părintească ori… unde ai plecat de la bunica! La sigur, găina, vie, ţi-a ţinut de urît, nu ţi-a dat voie să te plictiseşti… 🙂
    Am citit rîndurile tale şi mi-am amintit de bunica mea. Am pierdut-o pe cînd eram prea mică pentru a mă bucura mai mult timp de prezenţa ei în viaţa mea, de poveţele ei înţelepte, de dragostea nemărginită pe care numai o bunicuţă poate să ţi-o dea…
    Îmi amintesc cu ce emoţii îi deschideam poarta şi îi călcam pragul… Cînd intram în casă, aveam senzaţia că mirosul acela e numai la ea. Mirosea a bunica… Şi să nu mă întrebe cineva cum e… că nu ştiu cum aş descrie…
    Aveam doar 8 ani cînd a murit bunica. În ultimele ei momente, eram lîngă dînsa. Am auzit-o cum vorbea cu tată el – străbunicul meu, pe care nici nu lam cunoscut vreodată…
    Păcat de casele pustii din sate, păcat şi de tradiţiile pe care chiar nu vom mai reuşi să le păstrăm de la ei, buneii noştri… Şi e şi mai mare păcat că ei, buneii, sînt lăsaţi de izbelişte… Nu mai zic de cine…
    Să ştii că voi scrie şi eu ceva despre bunei, pentru că au trăit şi ei la sat (Cărpineni, Hînceşti) şi pentru că… veşnicia s-a născut la sat…

    Like

    1. Chiar… în toată povestea asta cu generațiile, cred că buneii noștri sunt ultimii care au dus cu destoinicie ceea ce noi numim tradiții și obiceiuri. Noi le uităm și… ne globalizăm.

      Like

  6. Mi-e dor si mie de piinea care o cocea bunica. numai sunt in viata nici una nici alta, dumnezeu sa le odihneasca in pace. Piinea ceea cu coaja tare si miezul puhav, pe care o mincam calduta cu compot cind abia o scotea din cuptor :))

    si de pampuste mi-e dor. asta erau asa un fel de piini micute, ca niste chifle, pe care caldute le rupeam in bucatele mici si le stropeam cu un pic de apa cu usturoi pisat. :))) ehhh aminitiri

    Bravo, Natalia, pentru impartasirea emotiilor tale intr-un mod asa frumos

    Like

    1. Danuta,

      Merci mult pentru apreciere 🙂 Am prins si eu ERA pampushtelor, stiu ce-s si le-am mancat si eu candva cu mare pofta 🙂

      Like

  7. olga · · Reply

    daca sincer mi-au dat lacrimi, nu am avut niciodata okazia in copilarie sa petrec vacantele la bunici, si nici nu stiu rapsuns la intrebarea, De ce? mereu am stat in oras mergeam la ei pe maxim 3 zile si nici nu mai tin minte cum era…acuma am un gol in suflet deoarece nu am cunoscut si nu voi mai cunoaste niciodata acest sentiment.pacat ca prea tarziu intelegem toate astea. 😦

    Like

  8. Vasile · · Reply

    Olga =) melancolia este ceva foarte rau, asa ca nu trebuie sa-ti para rau.

    Like

  9. Olga · · Reply

    daca sincer mi-au dat lacrimi, nu am avut niciodata okazia in copilarie sa petrec vacantele la bunici, si nici nu stiu rapsuns la intrebarea, De ce? mereu am stat in oras mergeam la ei pe maxim 3 zile si nici nu mai tin minte cum era…acuma am un gol in suflet deoarece nu am cunoscut si nu voi mai cunoaste niciodata acest sentiment.pacat ca prea tarziu intelegem toate astea 😦

    Like

    1. Vasile · · Reply

      Olga =) melancolia este ceva foarte rau, asa ca nu trebuie sa-ti para rau.

      Like

      1. Vasile, melancolia e altceva. În cazul Olgăi e dor de ceva de ce nu ai avut parte… Dar, chiar și în acest caz, oricum e greu la un anumit moment să realizezi și accepți că toate se trec și nu reușești să te ”saturi” de toate în viață, de trăiri, de emoții, de oameni…

        Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: